marți, 17 februarie 2009

Epistola 4

Nu-mi închipuiam
că poemele pot trăda gândul florilor,
scuturându-le ultimele petale cu puterea furtunilor din deşert!
Nu-mi imaginam că poemele pot ara cu pluguri de tăcere
pământul în care-ar fi putut să aşternă visuri
presărate cu şoapte stinse de dorul depărtărilor..
Credeam că la curtea regelui va fi sărbătoare,
dar singura care mai străluceşte azi acolo e o literă stacojie, neiertătoare şi grea!
Se vor scrie alte poeme, pe alte file-petale, dar niciodată ale mele...
se vor trudi străjerii să-şi servească regina...dar EA nu va mai trăi..
e hotărâtă să piară, lăsând moştenire doar pasul ei de vers..pe un poem nescris...

Un comentariu:

  1. nu-mi închipuiam
    că eşti poem şi floare şi trădare
    cum nu-mi închipuiam asemănarea dintre
    tine şi furtună
    nu-mi imaginam că atunci când se opreşte cuvântul
    putem să ne întindem pe pământ
    şi să vină depărtarea spre mine
    ba chiar şoapta să semene cu noi
    că într-o zi credeam în tine
    dar pe atunci îţi spuneam neiertătoare nu sărbătoare
    ca şi acum
    când
    eşti poemul pentru care
    într-o zi o să se uite Dumnezeu la mine

    RăspundețiȘtergere